Oare ce zicea lumea? Oare cum vede lumea? Cu siguranta fiecare s-a intrebat acest lucru macar odata. Romanii par sa-si suprime constient, inca de la cea mai frageda varsta, libera manifestare, libertatea de a se manifesta asa cum simt. Sa fie oare vorba de o teama de penibil? As spune totusi ca teama de penibil este numitorul comun al natiei noastre anchilozate in conventii si tipare desuete. In educatia noastra, “ce zice lumea?” se instaleaza drept criteriu absolut inca din anii educatiei prescolare. Mamele din Romania se straduiesc sa stalceasca ganguritul bebelusului de teama ca vor fi subiectul de discutie a celorlalti pasageri. Si nu e vorba despre considerentul de a nu deranja, ci grija fata de propiul statut de “educator”. Sa faci observatii unui copil care nu pricepe interdictia mi se pare prima forma eronata in ceea ce priveste manifestarea psihicului in lumina careia suntem educati. Mai apoi, cand bebelusul ajunge scolar invata ca nu trebuie sa se exprime in clasa decat arunci cand are raspunsul corect. Daca a oferit o solutie gresita la intrebarea invatatoarei, va avea parte de reprosuri facute cu glas tare in fata clasei. Si asa se instaleaza inhibitia.

De pe atunci incepem sa ne reprimam dorinta de exprimare. Incepem de mici sa ne cenzuram nevoia de a impartasi ceea ce gandim, caci a fi in dezacord cu un anume sablon, cu o conventie genereaza mustrari, comentarii, observatii sau reprosuri. In felul acesta ne consumam copilaria, invatam sa-i salutam pe ceilalti nu pentru ca e o forma agreabila de a transmite o stare buna, ci pentru ca altfel “zice lumea ca esti needucat”. Stam cumintei in decorul adultilor din aceeasi pricina. Ne imbracam decent pentru ceilalti, ne exprimam atent pentru public, ne alegem iubitul pe criterii dictate de statutul afisat de parinti, invatam sa manuim tacamurile si conversatia in jurul aceleiasi temeri, ne cultivam spiritul si ne metamorfozam preocuparile raportat la aceleasi conventii.

Si ajungem sa devenim adulti, plini de inhibitii, astfel de adulti vedeti de jur imprejur. Adevarul e ca noi insine ne abtinem de la bucuria libertatii de a ne manifesta cum simtim. Ne cenzuram opiniile cu grija apasatoare ca ele ar putea fi gresite, asa incat mai bine le tinem ascunse in taceri ce pot fi suspectate de inteligenta. Ne sufocam inaintru intrebarile de teama ca ele ar putea demasca ignoranta, lipsa de suflu sau vreo interpretare deviata de la conventii.

Totusi pe la alte case nu-i asa. Pe alte meleaguri, zau ca oamenii sunt altfel. In alte parti acolo unde ti se zambeste pe strada relaxat, lipseste ideea de “ce se face si ce nu se face”. Oamenii nu traiesc timid printre sabloanele trasate de altii, sunt altoiti sa ignore banalul si sa depaseasca mereu plafonul amortit al felului in care se comporta mediocrii.

Noi suntem educati ca sa “nu iesim din rand” si crestem dimpreuna cu un set de valori care preamareste teama de ridicol. Astfel devenim niste oameni care fac putine lucruri pentru propria satisfactie si nenumarat de multe pentru “poza” pe care o judeca ceilalti. Si n-ar fi o drama colectiva daca asta n-ar duce la suma nefericirilor individuale…

Caci singurii oameni cu adevarati fericiti pe care ii cunosc sunt cei care ignora cu desavarsire “ce zice lumea”.

Livia

Comments
  1. Niciodata nu m-am gandit la Arad ca fiind un loc special insa am avut cateva experinte placute in acest oras si brusc, mi-am schmbat parerea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s